Una dintre cele mai mari provocări, atunci când te așezi la masă și vrei să scrii un discurs, este să găsești povestea potrivită. Cea care atinge, mișcă, transformă.  Și poate că și tu ai simțit, măcar o dată, că nu ai povești de spus…

Adevărul?
Toți avem povești.

Dar uneori credem că doar poveștile mari contează.
Când, de fapt, cele mai valoroase sunt cele care ne-au crescut pe dinăuntru, chiar dacă, la momentul acela, păreau doar o glumă, o pauză, o întâmplare.

Vrei să-ți arăt o poveste?
Te duc cu mine la 16 ani…

Am multe. Și le spun cu pasiune, retrăindu-le, iar și iar. Dar nu am uitat că, și eu, am avut momente în care am spus:
„Eu nu am povești…”
Așa că, dacă spui asta chiar acum, dar vrei să înveți să le găsești și să începi să le spui, povestea asta e pentru tine.

Aveam 16 ani. Și cântam. Nu acasă. Ci… la școală.

Paradoxal, acolo eram mai liberă.
Mai curajoasă. Mai eu.
În pauze, mă așezam pe bancă și cântam.

Unora le plăcea. Și știi cum e…Când primești permisiunea celor din jur, începi să-ți dai și tu voie.

Cântam piese haioase, cum erau cele din repertoriul Adei Milea, pe care o descoperisem, ascultând-o pe colega mea de bancă. Și ea cânta. Împărțeam pauza și auditoriul :)). Mai cântam și împreună. Întotdeauna zâmbind!
Nu aveai cum să nu te binedispui când ascultai cântecele Adei Milea.
Dar când le cântai? Era și mai tare!

Mă bucuram, râdeam, și îi molipseam cu râsul meu pe cei din jur.
Era un soi de joacă pentru copii mari, în care intram cu toții.
Pentru mine, era un moment necesar.

Extrovertită fiind, aveam nevoie de porția mea de exprimare, de comunicare, de acea chimie dintre mine, voce și bucurie.

Cântam și cântece de dragoste, cum era firesc pentru o adolescentă.
Dacă privesc în urmă, era chiar simpatic. Cântatul, vorbitul, exprimarea… toate veneau natural.
Nu mă mir că soțul meu, atunci când m-a văzut prima oară, a fost impresionat tocmai de acest lucru.
Eram în mijlocul unui grup de fete, vorbeam și iar vorbeam. Iar el, curios, se întreba:
„Ce poate să spună fata asta, de o ascultă toate celelalte cu atâta atenție?”

Și de-atunci, îi tot vorbesc. Încă mai e curios.

Dar, evident, nu erau doar momente glorioase, în pauzele de la școală.
Erau și episoade în care cuvintele dispăreau, iar cântecul se oprea.
Cum ar fi… când era rândul meu să dau raportul la ora de franceză.

Atunci, orice vers, orice notă, orice ton – toate se evaporau.
În pauza de dinainte, eu, artista clasei, spuneam cu voce tremurată:
„Nous avons préparé pour aujourd’hui la leçon… Les absents sont… Repede, cine lipsește azi?! 
N-am fost atentă… toți sunt pe hol… aoleu, ajutor!”

Nu părea amuzant atunci.
Dar azi?
E una dintre cele mai dragi amintiri.

Pentru mine, cântatul era un limbaj.
Prin cântec, puteam să exprim. Să fiu liberă.
Să râd fără motiv.

Așa știam eu să chem bucuria.
Și o chemam zilnic.

Pentru că în suflet, simțeam clar:
Ai ori una, ori alta.
Ori tristețe, ori bucurie.

Aveam o mie de motive să fiu tristă, drama queen, evident, ca orice adolescentă.
Așa că mi-am găsit o mie unu motive să zâmbesc. Și, fără să-mi dau seama, mi-am creat o grădină.

În minte și în suflet.
O grădină în care se auzea mereu un cântec.
Al meu.

Și știi ceva?
Și azi cânt. Și azi iubesc asta.
Cânt în felul în care trăiesc.
În felul în care creez.
În felul în care ating sufletele oamenilor.

Vocea nu e întotdeauna muzică.
Dar bucuria – da.

Azi, când aud pe cineva spunând:
„Eu nu am povești…”,
Le zâmbesc.

Pentru că toți avem.
Povești mici, vii, autentice.

Unele ne-au ajutat să supraviețuim.
Altele să ne bucurăm.
Dar toate ne-au ajutat să devenim.

Așa că, te întreb azi:
Ce poveste din inima ta așteaptă să fie spusă?
Ce lecție prețioasă e acolo și abia așteaptă să ajungă la publicul tău?